Jul 18

Ma Jian – Tăiței chinezești (1990)

Ma Jian – Tăiței chinezești (1990)

Mi-am cumpărat la Bookfest romanul ăsta, uitândumă pe la standurile Curtea Veche. Coperta m-a făcut să iau cartea în mâini sau poate venise pur și simplu la rând pentru că treceam de la o carte la alta și citeam un pic din ia și despre ia.

Plus că era vorba de un autor oriental și în perioada aia eram curios și încă șacuma sînt cum scriu orientalii adică în principal chinezii, japanii, coreenii.

e mișto că mă apuc să scriu câteva rânduri despre cartea asta pentru că mai am câteva pagini din ea. n-am terminato cred că mai am vreo 30 de pagini de citit. m-am grăbit să redactez textul ăsta pe blog până nu citesc tot romanul. nu știu de ce așa mia venit mie.

și oricum anticipez întro oarecare măsură finalul.

acțiunea din tăiței chinezești nu este una clasică, epică. deși este un roman, personajele sale nu crează conflicte prea bine reliefate sau nu participă la momente cheie ale romanului înțelese în mod tradițional. nu e vorba de un roman cu început cuprins și încheiere. din ce îmi dau eu seama până acum.

capitolele cărții sunt foarte fain făcute. numele lor sunt de genul: Scriitor sau observator, Sinucigașă sau actriță, Ocupant sau ocupat etc. încă din numele astea cititorul își dă seama că una dintre dominantele textului lui ma jian este confuzia. personajele sale sunt niște personaje confuze, niște victime.

acțiunea romanului este în perioada post-Revoluția culturală din China, timp în care intelectualii sunt considerați elemente negre de dreapta, cenzura controlează cultura și nimic nu poate fi în dezacord cu valorile lui Mao Zedong.

întro chină găurită de sărăcie și mizerie, de prostie și securitate, apar oameni ciudați cum ar fi donatorul de sânge profesionist, abandonatorul de copii profesionist, actrița care se sinucide în spectacol, lăsânduse sfârtecată de un tigru, eveniment pentru care biletele se vânduseră ca pâinea caldă și lumea se călca în picioare cu sufletul la gură așteptând crima animalului. Există amantul profesionist și scriitorii care se zbat să pupen cur ca să intre în Marele dicționar al scriitorilor chinezi.

Există copistul fără amintiri care trăiește din scrisorile pe care le face pentru alții și proprietarul de crematoriu care arde cadavrele pe un fond muzical considerat potrivit, în funcție de ocupația mortului.

romanul e scris foarte bine. singurele personaje care interacționează direct dintre cele intenționate de titlurile capitolelor sînt scriitorul și donatorul, care discută bând și mâncând rață parcă și fumând și stând în fotolii.

pe parcursul cărții toate celelalte personaje par a fi proiecții ale minții secătuite a scriitorului. ele sunt prezentate întro anumită măsură însă trecutul sau viitorul lor sînt revelate în poveștile altor personaje, din alte capitole.

Cartea pare o cronică tristă a vieții unui popor îngreunat de mizerie, care este o altă dominantă a cărții. Redescoperirea frumuseții vieții macină fiecare personaj. mai puțin, poate, donatorul, o figură interesantă a unui om care pune capăt ecuației producând bani ca săși cumpere lucruri de care are nevoie. Nevoia de dragoste și de libertate sînt marcante.

acum, aștept să văd cum se termină. să văd dacă am dreptate sau nu. deși probabil că nam.

„Una dintre cele mai importante și curajoase voci din literatura chineză contemporană” – Gao Xingjiang, laureat al premiului Nobel, despre cartea unui autor chinez interzis cu desăvârșire în China, care trăiește azi la Londra cu iubita lui și cu cei 4 copii ai lor, predând, mi se pare, un curs despre cum să scrii bine, la nu știu ce universitate. cea mai ipocrită slujbă de care am auzit.