Oct 10

prietene

prietene

a trecut ceva timp și regret că trebuie să mă întorc aici pentru acest motiv. dar măcar atât să mai fac și eu.
singura formă de respect pe care o percep este tăcerea, de-asta mă tot întreb dacă să continui sau nu să scriu.

s-a scris foarte puțin, de fapt, enorm de puțin cum ar accentua chiar nicu boaru. și asta mă întristează, deoarece tare greu mi-ar veni să cred că motivul tăcerii celor încredințați cu scrisul este respectul.
această imbecilitate prahoveană, soră a intelectualității băștinașe trece prin aceste zile tulburătoare pentru cei care l-au cunoscut pe domnul profesor publicând anunțuri de mica publicitate.

mi-e tare greu să scriu despre moartea lui boaru. încă nu m-am împăcat cu situația, o spun deși este un clișeu. dar mai mult decât un clișeu este o reacție firească. am scurte momente când îmi dau seama cu adevărat că profesorul meu a murit. nu mi-e prea ușor să îmi găsesc cuvintele și de aceea ezit să explodez în pagină, așa cum sunt obișnuit; mă tem să nu greșesc cumva, să nu ofer un culoar prea strâmt sau prea vag cititorului. nu e deloc simplu să scrii despre un astfel de moment, sau în memoria unui om la care am ținut și pe care, deși nu e deloc în natura mea, l-am respectat.

până la urmă, ce-aș putea eu să scriu despre cel care, la vremea lui, a fost cel mai imporant om de cultură prahovean? l-am cunoscut pe boaru timp de un an, iar opinii legitime când e vorba de o astfel de personalitate nu au cum să se formeze într-un așa de scurt răgaz. dar, fiind vorba de un vârf, chiar și memoria mea de doi bani găuriți funcționează și îmi aduce înainte fapte și atmosferă, cu pereți și cu mirosuri. acum un an eram un tăcut și sincer om în căutarea unui ajutor. am intrat în bibliotecă ca într-o mânăstire. ce știam eu cine, ce e boaru. tocmai asta mă făcea să nu mă grăbesc și să calculez ce era de calculat. venisem să îi cer ajutorul, după cum mă îndemnase cu ceva timp în urmă. era la biroul de la documentar, unde îi plăcea să își petreacă timpul la bibliotecă cel mai mult. cristalinul său adaptat la noul trup ambiguu care-i bătea la ușă îi mijea privirea într-un mod subtil și elegant. se pregătea de un examen pe care începea să îl susțină și în care, culmea, eu eram examinatorul. acesta era modul prin care își dorea să mă educe, oferindu-mi șansa de a-l nota conform unor bareme noi. dar ce-i aia educație, simțeam în el generozitatea unui om mare care oferă indicii, sugestii, unui învățăcel. aceasta a fost singura măsură în care am avut ceva de învățat de la domnul profesor. o metodă subtilă, cu dublă semnificație, după cum întotdeauna îndruma, și eficientă. în rest, el îmi spunea „prietene”. și-așa vorbea și cu prietenii mei, normal, prietenii prietenului său erau prietenii săi. generozitatea și modestia, simplitatea unui caracter complex și-al unei minți străfulgerânde întindeau mâini celor care peste timp aveau să își aducă aminte de el doar din poze.
tragică invenție fotografia. am fost martorul unui moment crud astăzi la capela unde trupul lui nicu boaru este depus. acel moment mi-a întors la 720 de grade toate nevinovatele analize. vai, ce năpastă pentru cei care îl vor vedea în poze pe domnul profesor. cei care urmăresc interviuri cu el și pot acum să-i dea play sau pauză sau skip. rămâne o lecție, e atât de trist ce s-a întâmplat. o bară neagră peste chipul înconjurat de candele nu este doar tragic, ci și inuman.

m-am bucurat de o atenție specială, cel puțin eu așa o văd, din partea sa. mă bucur că prin cuvintele sale, deși nelipsite de dublusens, am progresat. am rămas cu ceva de la boaru, lucruri pe care nu am să le uit cât le-oi trăi. atât din discuțiile pe care le aveam, în care camera era și ea dublă ca-n baudlaire, cât și din felul în care mergea, atât de voinic și de fâșneț că trebuia să mă grăbesc eu ca să țin pasul, din felul în care bea cafeaua pacă-l aud „cafeaua, o băutură inteligentă. mereu am recomandat tinerilor de vârsta ta cafea și camil petrescu”. și-l văd, mima gestul fumatului cu o pasiune nespusă, un mare iubitor al boemilor astmatici și uituci. „îmi plac oamenii uituci. dumneata suferi de mnezie etică”. niște cuvinte pe care nu doar că nu le merit, dar nici nu știu dacă le dorea complimente. repet, vorbesc de o educație subtilă și de înalt nivel. ici și colo plutind indicii și sugestii. nu răspunsuri strivite în mojar și dizolvate într-un pahar cu apă, ci întrebări. să discutăm.
așa l-am cunoscut eu pe boaru, și așa a rămas până în clipa morții. cote deosebit de înalte, concentrate într-un trup mic și alert. vivace, dar și viu. și căutările de sine și de mine prin tot felul de spații justifică fruntea înaltă sub care ochii înșelători strângeau date.
unul dintre cei mai mari dintre noi care suntem la ora actuală. asta nu este vreo strigare nelegitimă. nu este vreun efect al felului în care vestea m-a afectat. nu este o exagerare. este un dublusens, sau un semn de întrebare, ca la boaru.

despre realizările domnului profesor în domeniul culturii prin biblioteca iorga se va discuta, poate, în cele ce urmează. cifrele sunt degeaba, doar vibrațiile noastre pot indica.
mi-a rămas în minte imaginea unei persoane care, deși nu prea dădea mulți bani pe diverși ana și costel, continua să creadă în oamenii din jurul său, indiferent de mallurile și bâlciurile și mașinuțele bușitoare și sclipicii care înconjurau clădirea blibiotecii, de orice împrejurări de tipul ăsta, boaru a continuat să contribuie. pentru cei care i-au fost aproape, este foarte greu.

îmi este imposibil să adun totul în acest text, dar, lăsând la o parte rătăcirile mele prin abisuri tandre și comoții, sper ca familia profesorului meu drag prieten să treacă prin această încercare în modul în care el a format-o.

nicu boaru a trecut testul, iar diploma sa îi dă speranțe observatorului pentru examenul de grad. mulțumesc este banal și firesc.

rareș p. fogaș