Întrebări care stau în noi și pe urmă pleacă

Cred că ce le lipsește celor mai mulți dintre noi sunt poveștile. Povestea lor, poveștile lor, poveștile altora, poveștile ghitărilor, ale lanțurilor de bicicletă, ale juliturilor și greței. Sunt povești care le-ar propune oamenilor ridicarea privirii din asfaltul trotuarelor rulante pe care alunecă cu viteză sau cu greutate către ținte definite, exacte, dar despre care nu știu nimic.

Am construit alături de prietenii mei sau singur de nebun prin casă zeci dacă nu sute de universuri paralele. Povești din care cel puțin eu trag nădejde. Sau care cel puțin îmi întorc privirea către alte orizonturi sau indicii. Născute din aberații, absurd, măscăricisme, cares fundamentale pentru om.

Una dintre ele, poate voi mai povesti pe blog despre așa ceva, s-a născut din plăcerea noastră de a sta în jurul unei mese cu vin și a povesti din miturile și legendele românești. Marele Lup Alb, solomonari, iele, hore, noaptea de sf andrei, în multe cazuri povești, imaginări și relatări despre viața haiducilor și despre haiduci celebri ca Andri Popa sau Iancu Jianu.

Eram la o bere după școală cu prietenii mei și influențați de lectura lui Tolkien am pus la cale o punere împreună a tuturor legendelor românești pe care le cunoșteam și ni le imaginam. Un fel de Silmarillion, (nepretinzând totuși amploarea cercetării lui tolkien, cercetare în și în afara realității) un codex gigas al mitologiei autohtone. Relatat și dezvoltat de mințile noastre care, pot zice după ani de prietenie savuroasă, creative. Dar ale dreacu de leneșe.

Am stabilit să ne creăm niște personaje în această mare poveste, atribuindu-ne roluri în funcție de personalitatea și înfățișarea noastră. Astfel eu urmam să fiu un rege al urșilor, un zeu urs, care avea să apară printre oameni sub forma lui Zamolxe, zeul-moș, cel care a învins moartea, barengott (zeu-urs) considerat de mulți specialiști. Narațiunea colectivă pe care o pregăteam, adică basmul, avea să înmugurească multe mituri deja super cunoscute din mitologia românească, întrun fel având un ecou în cultura populară și în perspectiva neclară, sau mai bine zis îngreunată a oamenilor asupra legendelor românești.

Începusem să scrie la basmul nostru fiecare dezvoltând ori un personaj ori o acțiune cunoscută integrând-o în narațiunea noastră. Fiecare, mă rog, doi dintre noi, că restul deși vorbeau și astfel contribuiau la creșterea poveștii, nu se apucau de scris. De asemenea ce mai făceam eu și alex era să luăm mituri sau legende minore, particulare, și să le punem potrivit în povestea noastră mare, creînd legături între personaje, denumiri, locuri și fapte. Prietena lui costache începuse să facă desene pentru poveste, punând de acord și individualizând. Aveam și o hartă deja, rudimentară cei drept.

Au trecut vreo șapte zile în care eu și alex am scris câte ceva și ne-am rugat de ceilalți să scrie. După aia chiar și noi ne-am plictisit dar au rămas niște lucruri frumoase care dacă ne prind în starea potrivită ne pot porni din nou. Dintre ele am ales să vă arăt un fragment din Povestea Păpărudei, devenită personaj în basmul nostru, și câteva desene.

Se zice c-a fost odată Păpăruda, o fiică tânără și neîncepută a Marii Morse. Paparuda își ducea traiul la sud-est de Carpați, unde oamenii trăiau din cultivarea pământului, pe care ei îl chemau Glia. Deși nu se știu prea multe despre cum Paparuda a ajuns să copilărească prin aceste locuri, ea trăgându-se din Mare, bătrânii spun că este un dar al Morsei pentru locuitorii Gliei, și că a venit prin ploaie.
Păpăruda era o tânără cu pielea arămie și părul bălai, cu pistrui risipiți pe obraji și pe nas și cu niște ochii galbeni strălucitori. Purta o coroană din flori de câmp și uneori de cereale. Umbla fără vășminte în nopțile uscate de vară, aducând ploaia pentru locuitorii Gliei. Era pe-atunci încă crudă Păpăruda și frumoasă ca o floare și caldă și zveltă și se făcea pe zi ce trecea mai frumoasă. Trăia în casa unui bătrân orb și fără de picioare care îi oferea adăpost sigur și ea avea grijă de el.
Și multă vreme au dus-o oamenii fericiți cu Păpăruda pe meleagurile lor, pentru că din cerurile palizi ale verii ea aducea ploaia și recoltele nu conteneau să abundească. Mulți mureau și alții se nășteau și Păpăruda tot fecioară rămânea. Și era vestită Țara Gliei numită și Bărăganu pentru belșugul din toamnă și pentru bogăția oamenilor care erau pe placul Stăpânului Apelor, Morsa din Marea Neagră.
Dar fata a crescut și a venit într-o noapte la ea Zburătoru. Și pe când îi mijea mustața și i se îngroșa privirea și îi dădeau sânii a prins-o Zburătoru într-o noapte și ea a rămas cu dragoste de el.

Restul poveștii despre Păpăruda și ce i s-a întâmplat ei pot publica dacă există cineva interesant să-mi lase un comentariu.

Și niște fotografii:

Drăculea                                                                                     

Ochilă

și o parte din universul făcut de noi

Și mă gândesc câte lucruri frumoase se pierd din cauza lenei/lene/leană lenuță. Nui bună lenea. Am ajuns so zic chiar și eu. Dar apare clandestin poetul poponar: și pentru cine vrei să mori?