Jan 28

Viața în cămin

Viața în cămin

Cred că cea mai nenorocită chestie e că nu pot fi constant cu blogul ăsta. În numeroase dăți văd blogul crescând foarte ușor pe internetul de-acum bucureștean și aș putea transforma imaginea asta în realitate cum se zice fără prea mult efort. Dar mi-am pierdut (nu pentru totdeauna, nu cred) pofta de scris pe blog încă de când nu mi-am prelungit contractul pentru .ro-ul pe care îl făceam în liceu. Alea erau vremuri glorioase.

Acum în schimb, sunt puține dățile când pot să mă așez și să bat la tastatură în vederea publicării unui text pe ghimpele ploieștean. De cele mai multe ori sunt prea lipsit de intenție ca să mișc măcar un deget. Un soi de depresii mă pun la pământ și mă lasă fără opțiuni. Aș vrea uneori să îmi fac un blog de căcat și să fac bani cu el dar nici măcar perspectiva asta nu mă mișcă din loc.

Mi-am dat seama din părerile oamenilor care citeau ghimpele ploieștean în perioada când acesta era activ (activ și în sensul de activ zilnic), sau mă rog, cum zic retardații, pe baza „feedbackului” am constatat și oamenii care intrau pe acest blog realizau că în paginile astea se află un astfel de text. Nu aș vrea să fiu înțeles greșit, nu mă refer la calitatea înaltă a textelor de pe blog ci la calitatea lor de a fi texte bune. Într-un sens de care vorbea și Hemingway, poate într-acolo mă îndrept cu ce vreau să spun: one true sentence, un rând adevărat, zicea Hemingway. Scrie un rând adevărat și ai găsit povestea.

Sunt student la facultatea de filozofie de la Universitatea din București. Facultatea de Filosofie, cum îi zic ăștia. Le dau dreptate. Stau la un cămin cretin în Vitan. Dimineața merg pe jos 20 de minute până la metrou la Dristor și de acolo mai fac încă vreo 20 până în Grozăvești unde se află facultatea la care sunt înscris. Când vin acasă camera neîncăpătoare pentru trei persoane e goală și plină de gunoaie. Prietenii mei cu care împărțeam camera și-au luat catrafusele și s-au întors la Ploiești. S-au lăsat de sportul ăsta corupt, facultatea. Unul învață să mai dea o dată la medicină la vară. Celălalt o să lucreze la magazinul familiei sale până când va intra la CTI.

Ieri mi-a sosit un coleg nou. Nu prea stă mult prin cameră: dimineața predă română la o școală din Voluntari, dupamiaza merge la facultate. Când ajunge seara e prea obosit ca să mai facă ceva, măcar patul care îi e plin de bagaje. Nu contează, se descalță și se așează în pat printre genți, pantaloni și cutii de detergent. Are și o tabletă pe care își pune Whitney Houston, Celine Dion și Holograf și adoarme înainte ca playlistul să se termine. Și doarme așa până la șase, ghemuit printre grămezile care îi acoperă patul. Nici nu bea. Are gastrită. Cică îl arde așa odată și nu mai poate respira.

La sala de lectură a căminului, amenajată ca o sală de jocuri, scop în care a fost folosită la început, e o liniște tulburătoare. Când și când mai ajung pe aici retardați, unii care își zbiară între ei cât de nasoală e sesiunea, alții care doar tac în cur pe scaun și miros ciudat, a străin. Un miros care umple toată sala și-ți taie tot cheful de citit filozofie. Filosofie, vreau să spun.

În orele cuminți de noapte găsești rar colegi de cămin care să iasă afară să fumeze. Asta și pentru că toți preferă bucătăria de la etajul cinci, unde se fumează, se bea, se joacă cărți și se uită la filme proaste. În nopțile în care nu dorm sunt singur în frigul de afară, care e mai mult o răceală ploioasă, umedă, fleoșcăită. Știu că trebuie să îmi iau examenele, deși treaba asta nu îmi oferă nicio satisfacție. Am rămas singur în București cu nimic bun de făcut. Aș vrea să îmi găsesc o slujbă.

Pe acest blog ați fi putut găsi în perioada asta multe articole despre studenție, despre studențime, despre facultate, despre București, despre barul Filos și alte baruri care mi-au făcut o impresie bună, despre Centrul Vechi, despre râul Dâmbovița și Gara de Nord sau despre desenele de pe blocuri și pereți, cărora li se zice artă urbană. Și despre multe alte lucruri de pus pe un blog. Rândurile pe care le-am scris mai sus nu sunt nicidecum o destăiunuire , o mărturisire, un jurnal de căcat al unei liceence cu pizda muci. Eles un text.

Uitațivă la titlu. Doar nu mă credeți pe cuvânt.

Mark Zuckerberg a făcut Facebook în facultate. Mă întreb eu ce-o să fac. Mă întreb doar, fără să caut un răspuns.